Plasticul care nu este reciclat produce atat un cost pentru mediu, cat si unul pentru buget. Datele Eurostat publicate recent arata ca, in 2024, in Uniunea Europeana au fost generate, in medie, 35,9 kg de deseuri de ambalaje din plastic pe locuitor, dintre care doar 15,3 kg au fost reciclate. Diferenta este de 20,6 kg pe locuitor, iar rata medie de reciclare a ajuns la 42,4%.
Pentru Romania, aceasta diferenta se traduce si intr-o contributie nationala la bugetul Uniunii Europene. Incepand cu 1 ianuarie 2021, statele membre platesc o resursa proprie calculata pe baza cantitatii de deseuri de ambalaje din plastic nereciclate, prin aplicarea unei cote uniforme de 0,80 euro/kg, cu mecanisme de ajustare prevazute pentru anumite state membre.
Peste 5 miliarde de lei in mai putin de cinci ani
Potrivit informatiilor comunicate de Ministerul Finantelor, contributiile achitate de Romania au fost de 568.441.792 lei in 2021, 967.520.790 lei in 2022, 1.076.896.768 lei in 2023 si 1.316.701.387 lei in 2024. In perioada 1 ianuarie – 1 octombrie 2025, suma indicata este de 1.125.859.520 lei.
Insumate, aceste valori ajung la 5.055.420.257 lei, adica aproape 1 miliard de euro.
Nivelul sumei evidentiaza si dimensiunea problemei sistemului de colectare si reciclare. Fiecare kilogram de ambalaj din plastic care ramane nereciclat influenteaza baza de calcul a contributiei nationale si, implicit, presiunea exercitata asupra bugetului public.
Unde trebuie concentrat efortul?
In primul rand, accesul la colectarea separata trebuie sa fie real si constant. Existenta formala a unei pubele sau a unui sac galben nu este suficienta daca deseurile sunt ridicate neregulat, fractiile sunt amestecate ulterior sau cetatenii nu primesc instructiuni clare privind ambalajele acceptate.
In al doilea rand, traseul materialului trebuie verificat de la generator pana la instalatia de reciclare. Datele privind cantitatile colectate, sortate, respinse si reciclate trebuie sa fie coerente si verificabile. Fara aceasta trasabilitate, raportarea poate arata activitate fara a demonstra insa rezultatul final: transformarea deseului in materie prima secundara.
In al treilea rand, producatorii, organizatiile care implementeaza raspunderea extinsa a producatorului, autoritatile locale, operatorii de salubritate, sortatorii si reciclatorii trebuie sa lucreze pe indicatori compatibili si comparabili. Cantitatea introdusa pe piata, cantitatea colectata si cantitatea efectiv reciclata nu sunt notiuni interschimbabile, iar diferentele trebuie explicate si documentate.
Ce inseamna pentru companii?
Pentru companiile care introduc pe piata produse ambalate, costul plasticului nereciclat intareste nevoia unei abordari care combina conformarea cu proiectarea ambalajelor. Reducerea greutatii, eliminarea componentelor dificil de separat, utilizarea formatelor compatibile cu infrastructura de sortare si cresterea continutului reciclat pot reduce riscurile si pot imbunatati circularitatea, dar deciziile trebuie fundamentate pe date tehnice si pe cerintele aplicabile fiecarui ambalaj.
In paralel, companiile au nevoie de evidente detaliate privind materialul, greutatea, formatul, destinatia si canalul de comercializare ale ambalajelor. Aceste informatii devin esentiale atat pentru indeplinirea obligatiilor actuale privind raspunderea extinsa a producatorului (EPR), cat si pentru pregatirea aplicarii noilor cerinte europene privind ambalajele si deseurile de ambalaje.
De la cost bugetar la investitie in circularitate
Contributia bazata pe plasticul nereciclat nu este, in sine, un substitut pentru investitiile in colectare, sortare si reciclare. Plata catre bugetul UE nu construieste automat infrastructura locala si nu rezolva lipsa de trasabilitate. De aceea, obiectivul public trebuie sa fie reducerea bazei care genereaza contributia: mai putine ambalaje inutile, o colectare separata mai buna si o cantitate mai mare de plastic efectiv reciclat.
Cele aproape 1 miliard de euro aferente perioadei 1 ianuarie 2021 – 1 octombrie 2025 ofera o masura clara a costului inactiunii.
