Ai avut vreodata o situatie sau un moment in viata in care ti-ai planificat ceva pentru tine pentru dupa amiaza ca apoi sa anulezi toate planurile bine facute din cauza unui email neasteptat? Indiferent ca era vorba de promisiunea ta pe care ti-o faci de cativa ani ca de azi incep sala sau ca petrec mai mult timp cu cei apropiati sau ca era vorba de efectiv o seara fara stres si dopamina, deseori ne trezim in situatia in care prioritatea altora ne anuleaza prioritatile noastre, fara macar sa existe un proces real de a evalua alternativele. De parca singurul raspuns acceptabil ar fi sa renunti tu pentru altii.
Daca cumva te regasesti in descriere, probabil esti si tu in situatia mea de a avea dificultati in a seta granite sanatoase, care nu doar sa ma ajute pe mine, dar si pe cei din jurul meu ca sa se inteleaga mai bine cu mine. Ne este dificil sa facem alegeri pornind de la nevoile noastre, iar in acele cazuri rare in care ajungem sa luam astfel de decizii, incepem sa ne simtim vinovati aproape imediat.
Imi aduc aminte acum ceva ani ca la sfarsitul unei conferinte unde am vorbit mi-am pus intrebarea daca ma intorc la birou sau nu dupa ce am iesit din locatia aflata la o distanta considerabila de birou. Degeaba imi tot spuneam ca biroul este departe si pana ajung oricum se termina ziua de munca, asa ca alegerea logica e sa-mi castig aproape o ora mie, argumentarea a esuat si m-am trezit la birou pe la 17:30, ca la 18 sa plec spre casa traversand inca odata traficul Bucurestean. A castigat vocea responsabilitatii care imi tot soptea ca prioritatile mele incep abia dupa cele profesionale. Prima data livrez si abia apoi pot sa ma gandesc la mine, chiar daca de acea data chiar n-am livrat nimic.
Si nu este deloc o surpriza ca m-am comportat asa. Daca facem o mica cercetare despre granite sau „boundaries", nu am cum sa nu observ ca majoritatea acestor articole sunt scrise aproape exclusive din perspectiva individualist, americana si in felul asta rateaza contextele culturale diferite de cel din SUA.
Daca e sa ne uitam la indicatorii culturali pentru Romania, putem observa in studiile lui Hofstede, putem observa ca societatea noastra este puternic colectivista, avand un scor de individualism de 30 din 100, iar indicele de distanta fata de putere este de 90, cea mai ridicata din regiune. Ce ne spune asta? Ca traim intr-o cultura in care loialitatea fata de grup primeaza, iar un nu poate fi perceput ca o respingere a grupului si apartenentei sau chiar ca o agresiune fata de grup. Iar distanta fata de putere ne arata ca tindem sa respectam autoritatea si sa ne asteptam ca deciziile sa fie luate de altii, mai puternici ca noi. Intr-un astfel de climat este greu de discutat despre setarea granitelor.
Dar nu avem nevoie de rapoarte si studii sa intelegem asta. Cumintenia la copii este implementata ca ascultarea indicatiilor fara intrebari si stat in liniste, in granitele definite de altii, in general de parinti. La munca disciplina este deseori confundata cu obedienta oarba si de multe ori credem ca linistea ascunde aliniere, nu frica. Avem chiar o mancare in Ardeal care se numeste “taci si inghite”, iar o fraza destul de cunoscuta pentru toti este “eu te-am facut, eu te omor”. Intr-un astfel de cadru cultural setarea granitelor nu este o relatie dintre doi indivizi, ci mai degraba ca o relatie intre om si comunitate, unde un nu spus unui om poate fi tradus ca un refuz de participare la echipa. Un exemplu este cazul echipelor unde toti se pland ca se sta prea mult, ca apoi cu totii sa-si dea ochii peste cap cand cineva indrazneste sa plece la timp.
In cultura noastra este adanc inradacinata traditia de a-i face pe plac celorlalti, cea ce nu ar fi o problema in cantitati moderate, fiind un real lipici pentru echipe, comunitati, semnaland ca ne pasa. Insa cand comportamentul ajunge sa ne domine apar problemele.
O cercetare al Universitatii din Pennsylvania ne spune ca persoanele cu tendinte de „people-pleasing" raporteaza niveluri de stres cu 40% mai mari si satisfactie a vietii semnificativ mai scazuta fata de cele cu granite sanatoase. Iar daca ai ajuns cu cititul pana aici, probabil stii deja din proprie experienta de acest scor pe care il platim cand vrem sa fim draguti cu toata lumea. Probabil nu este nevoie sa-ti zis de anxietate generalizata, de epuizare, de depresie, de burnout sau de sentimental ca nu contezi in viata ta.
Din pacate multe din companiile in care lucram recunosc si folosesc acest mecanism si nu neaparat intr-o modalitate constructiva. Deseori oamenii care vor sa arate ca le pasa si fac lucrurile bune sunt rasplatiti cu si mai multa munca sau responsabilitati. Iar cand ei spun ca nu mai pot, se invoca situatia exceptionala, ca doar de data asta, ca e o perioada mai complicata asmd. Iar cu cat epuizarea se intensifica, cu atat efortul se mareste de a nu ramane in urma, pana nu mai putem.
Deseori cand intrerupem acest ciclu apare sentimentul vinovatiei, deseori ranforsata de cei din jur. Ne spunem ca nu suntem destul de implicati, ca nu suntem destul de puternici, ca nu suntem ca pe vremuri si intr-un fel vrem sa renuntam la orice nu ce am putea pronunta. Insa in cazul asta vinovatia este un semnal bun. Intr-o viata in care nevoile celorlalti mereu au precedat pe ale noastre, este normal sa ne simtim inadecvati cand incepem sa facem alegeri plecand de la nevoile noi. Partea buna este ca fiecare alegere de genul asta, fiecare nu exprimat care va veni si cu o prioritizare mai buna si o viata mai echilibrata, ne va ajuta sa crestem stima de sine, ne va ajuta sa recunoastem de ce avem nevoie si de cum arata de fapt performanta reala, sustenabila.
Trebuie doar sa avem curajul de a face un prim pas.
Magor Csibi – Partner & Head of Leadership & Culture Practice – Trend Consult
